Relația dintre discursul instigator la ură și libertatea de exprimare

 

Ce tip de discurs nu poate fi apărat de libertatea de exprimare?


Dreptul la opinii și liberă exprimare ne aparține tuturor, în egală măsură. În același timp, deși acest drept este de o importanță vitală pentru sănătatea unei societăți democratice, el nu este mai presus decât alte drepturi, la fel de legitime, cum ar fi dreptul la demnitate, la reputație și onoare, la viață privată, dreptul la propria imagine sau siguranța publică. Incitările la violenţă sau afirmaţiile care sunt de natură să creeze sentimente de ură împotriva unor persoane sau comunităţi nu se încadrează în limitele acceptabile ale libertății de exprimare.

Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. (Art.10 2., Convenția Europeană a Drepturilor Omului)

Egalitatea în societate, justiția socială, echitatea socială sunt premise necesare ale dreptului la liberă exprimare. Accesul la dezbaterea publică trebuie să fie echitabil, pentru a preveni apariția sau consolidarea unui discurs dominant care să reprezinte aproape exclusiv interesele grupurilor de putere în societate (economică, politică, etnică, religioasă, mediatică, culturală).  Accesul inegal la putere este rezultatul excluderii și poate să se reproducă prin aplicarea inegală a dreptului la liberă exprimare, grupurile/comunitățile marginalizate fiind private de posibilitatea influențării discursului public. În asemenea condiții, când discursul public dominant este controlat de astfel de majorități, crește semnificativ riscul radicalizării împotriva celor fără de putere și, de multe ori, ca reacție, și al radicalizării acestor grupuri discriminate, ca răspuns la agresiunea majorității.

De aceea, trebuie să ținem cont de ecuația fundamentală a libertății - mai multă libertate implică și mai multă responsabilitate. A gândi și a vorbi liber nu este egal cu a spune orice, despre oricine. Dreptul la opinie trebuie exercitat cu respect pentru adevăr și, mai ales, cu respect pentru celălalt. Este un truism, dar libertatea noastră se termină acolo unde începe libertatea celuilalt. Drepturile natural garantate de Constituție au scopul de a ne ajuta pe fiecare dintre noi, în mod egal, să ne dezvoltăm și împlinim ca indivizi. Ele nu pot fi folosite pentru a restrânge sau anihila drepturile și libertățile altora, pentru că le-ar nega acelor persoane drepturile lor naturale. Nu putem folosi un drept natural împotriva unul alt drept natural („ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”). Printre riscurile acceptării sociale a DIU sunt tensiunile pe care le generează între indivizi sau grupuri sociale, conflicte și violență.

 

„(...) discursul care incită la ură creează un teren ostil dezbaterii critice și nuanțate a unor politici publice, toți membrii societății au de suferit. Nu în ultimul rând, discursul care instigă la ură crește șansele violenței politice și ale violenței împotriva unor membri ai societății.” (Discursul instigator la ură în România, publicat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, 2014)

 

Majoritatea opiniilor exprimate sunt inofensive, însă puține societăți tolerează instigarea la omor sau pornografia infantilă. Imaginați-vă că unul din colegi vine într-o zi și își acuză alt coleg că i-a furat un obiect, fără a avea nicio dovadă în acest sens. Aceasta se numește calomnie. Sau că un alt coleg își permite ca în fiecare zi să își insulte colegii, făcându-i proști, ignoranți etc, justificând că are dreptul să spună ce crede. Acestea sunt situații în care dreptul la liberă exprimare și dreptul la opinie intră în conflict cu alte drepturi.

De multe ori, libertatea de exprimare a fost folosită pentru a promova idei sau ideologii care își propuneau explicit să restrângă altora drepturi și libertăți fundamentale, inclusiv dreptul la viață, iar istoria recentă este marcată de situații în care dreptul la liberă exprimare a fost abuzat cu consecințe tragice. Venirea naziștilor la putere și Holocaustul nu ar fi fost posibile fără aparatul de propagandă bazat pe ură al naziștilor. Războiul din fosta Iugoslavie a fost precedat de o puternică campanie mediatică.

 

În anii ’90, rolul presei în alimentarea tensiunilor interetnice a fost dramatic ilustrat de experiența iugoslavă (Thompson, 2003). Aici, cu ani înainte de a se fi tras primul foc în războiul care a dezintegrat federația, începuse deja tirul în mass-media. Televiziunile din Zagreb și Belgrad – capitalele Croației și Serbiei – au „construit”, prin manipularea informației, imagini denaturate, diabolice, ale sârbilor – la Zagreb și, respectiv ale croaților la Belgrad (nu vom complica discuția cu imaginile albanezilor și ale musulmanilor). O analiză „la rece” a celor două televiziuni demonstrează că propaganda folosește cam aceleași scheme, indiferent de care parte te afli: întotdeauna adversarul este asociat cu cele mai negative identități istorice (pentru sârbi, croații devin „ustași”, deși formațiunea paramilitară din cel de-al doilea război mondial, susținătoare a naziștilor, nu mai avea relevanță în anii '90; în replică, croații îi fac pe sârbi „cetnici”, dușmanii de moarte ai „ustașilor” din anii '40). Este asociat cu fapte care revoltă telespectatorul. La emisiunile de știri ale televiziunii sârbe, în relatările despre acte criminale autorii erau croați, și viceversa. Această pregătire psihologică în media a declanșat ura între cele două etnii cu o intensitate care poate fi azi măsurată în dimensiunile numărului de victime. Un ziarist făcea o comparație cu conflictul care a existat în timpul celui de-al doilea război mondial. Documentele din epocă evocă întâmplări în care populația locală, rurală, a scăpat de la moarte câte un fugar din tabăra adversă (țărani sârbi care ajută un croat ustaș urmărit de cetnicii sârbi). Asemenea întâmplări sunt excluse în timpul războiului din anii '90. Diferența relevantă dintre cele două epoci este dezvoltarea mass-media: în anii ‘90, în cvasitotalitatea locuințelor a intrat televizorul. Un instrument care, dacă alimentează ura interetnică, poate otrăvi relațiile dintre vecini de palier până la „justificarea” crimei. (Stereotipurile de gen în publicitate și media, suport de curs Altfem)

Democrațiile liberale pot limita anumite drepturi pentru a proteja democrația?

În cazul în care exercitarea dreptului la libera exprimare se ciocnește cu drepturile altora sau amenință siguranța națiunii, legiuitorul se confruntă cu încercarea dificilă de a decide: este o restricție necesară și cât de departe ar trebui să meargă? Când avem de-a face cu un act de cenzură și când este necesară limitarea dreptului la liberă exprimare?

 

O democrație liberală interzice DIU pentru a se proteja de promovarea unor idei sau soluții care îi contestă principiile și regulile de funcționare și îi amenință existența. Hitler a spus că va distruge democrația cu armele democrației.

Este, de altfel, una din dilemele ontologice ale democrației – un sistem politic care conține în sine sâmburele autodistrugerii, în momentul în care poate permite exploatarea politică a unor idei ce susțin restrângerea unor libertăți sau a democrației înseși.

Acesta este motivul pentru care societățile democratice încearcă să se protejeze, restrângând uneori dreptul la liberă exprimare cu scopul de a proteja alte drepturi și libertăți fără de care nu poate exista. Astfel, ajungem la situația paradoxală în care libertatea de exprimare este restrânsă cu scopul de a proteja libertatea de exprimare. Situația aceasta poate genera confuzie și frustrări. Mulți vor considera aceste limitări drept o nedreptate sau un abuz, mai ales în țări proaspăt ieșite din experimente totalitare, în care cenzura constituia un ingredient de bază al regimului politic.

Însă, chiar și în interiorul regimurilor democratice există abordări diferite ale acestei chestiuni. Statele Unite ale Americii au cel mai liberal cadru legislativ în protejarea libertății de exprimare, permițând inclusiv grupurilor asumat rasiste libertate de exprimare, de asociere și dreptul de a manifesta în stradă. Statele europene dispun de reglementări mai restrictive. Viziunea liberală (americană) se opune restrângerii DLE și susține că, prin dezbaterea liberă de idei din interiorul societății, argumentele DIU trebuie înțelese, confruntate și combătute. Liberalii presupun că ideologia DIU va fi înfrântă prin triumful rațiunii și al progresului, prin evoluția morală a umanității.

Din păcate, realitatea istorică contrazice aceste credințe. La numai 50 de ani distanță de Holocaust, Europa s-a confruntat cu noi experiențe de purificare etnică în războiul din fosta Iugoslavie, iar în prezent asistăm la un conflict etnic sângeros în Ucraina.

Există și temerea îndreptățită că guvernul poate abuza de aceste restrângeri legitime ale dreptului la liberă exprimare, cu scopul de a intimida cetățenii, jurnaliștii sau opoziția, pentru a descuraja opiniile neconvenabile puterii politice. Critica radicală a puterii poate fi interpretată abuziv drept DIU. Spre exemplu, un discurs politic care îndeamnă cetățenii la revoltă împotriva „găștii de mafioți aflată la putere” poate fi folosit de guvern drept pretext pentru a îi învinui pe organizatori de incitare la ură sau la violență (Guvernul Turciei a folosit abuziv legislația împotriva DIU pentru a sancționa opiniile favorabile drepturilor minorității kurde). Desigur, ar fi vorba de o interpretare abuzivă a legii, iar un judecător va pune în balanță dreptul la liberă exprimare a protestatarilor și eventuala existență a unui pericol social pe care acest discurs l-ar putea genera, precum si dreptul la propria imagine al celor vizați de discurs. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, prin soluțiile pronunțate în cazurile pe care le-a judecat/instrumentat, că „Limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obișnuiți. Spre deosebire de cei din urmă, politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil și conștient verificarea strictă a fiecărui cuvânt și a fiecărei fapte, atât din partea jurnaliștilor, cât și din partea marelui public și, în consecință, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranță” (cazul Lingens vs Austria). Reamintim că România este stat semnatar al Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar asta înseamnă că normele și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului au întâietate în fața legislației naționale.

Curtea Europeană a judecat plângerea unui cetăţean belgian, preşedintele Frontului Naţional, condamnat de tribunalele ţării sale pentru incitare la discriminare, la segregare sau la ură faţă de comunitatea imigrantă în Belgia prin broşuri, care a invocat libertatea de expresie. În decizia sa, Curtea afirmă că: „Actele contra persoanelor comise prin injuriere, ridiculizare sau defăimare a unor părţi ale populaţiei sau grupuri specifice ale acesteia sau incitarea la discriminare, cum a fost cazul în această speţă, sunt suficiente pentru ca autorităţile să privilegieze lupta contra discursului rasist faţă de o libertate de expresie iresponsabilă, care aduce atingere demnităţii, chiar securităţii acestor părţi sau acestor grupuri ale populaţiei. Discursurile politice care incită la ură bazată pe prejudecăţi rasiale, etnice sau culturale reprezintă un pericol pentru pacea socială şi stabilitatea politică în statele democratice”. În continuare, Curtea adaugă că este „de o importanţă capitală ca oamenii politici, în discursurile lor publice, să evite să difuzeze cuvinte de natură să promoveze intoleranţa”. (Libertatea de informare și discursul rasist, dr. Ion Diaconu, Revista română de geopolitică și relații internaționale)

 

Factori care influențează gravitatea discursului instigator la ură

a) Identitatea grupului care este ținta DIU


De cele mai multe ori, DIU este îndreptat împotriva unor grupuri vulnerabile din societate, cel mai adesea grupuri minoritare (ura față de romi), fie ele etnice (antisemitismul), sexuale (homofobia), religioase (islamofobia). Uneori, DIU are ca țintă populația altor state (de exemplu, ura față de ruși, americani etc).

În interiorul unei societăți, DIU îndreptat împotriva unor minorități are un potențial de risc ridicat, minoritățile fiind vulnerabile în fața forței majorității, deoarece nu dispun de aceleași mijloace pentru a se apăra.

Barierele lingvistice, culturale, geografice etc. împiedică grupurile minoritare să își facă auzită vocea la nivelul întregii societăți. Chiar dacă beneficiază din punct de vedere legal de dreptul la liberă exprimare în aceeași măsură cu restul societății, capacitatea lor de a reacționa este inferioară, deoarece accesul la mijloacele de comunicare în masă este controlat de majoritate. Astfel, în cazul unor situații tensionate, DIU poate fi folosit de majoritate pentru a își impune interesele sau punctele de vedere asupra altor grupuri din societate, perpetuând stereotipuri și atitudini negative față de acestea, uneori cu riscul inflamării tensiunilor și declanșării unor conflicte.

b) Instrumentul de comunicare (presa scrisă, internet, radio, TV)

Audiența instrumentelor folosite pentru transmiterea unor mesaje care incită la ură influențează impactul acestora la nivelul societății. Din acest punct de vedere, mediile audiovizuale au în România cel mai puternic impact asupra populației. Televiziunea este principala sursă de informare pentru peste 95% dintre români. Ultimii ani au consemnat o scădere constantă și abruptă a presei tipărite. Internetul a crescut puternic, multe publicații tipărite având acum audiențe mult mai mari în online decât în print, în paralel cu explozia site-urilor, blogurilor, a social media.

DIU transmis prin intermediul canalelor de televiziune are cel mai puternic potențial distructiv, atât prin prisma audienței, cât și prin cea a credibilității mesajului, televiziunea fiind asociată de public jurnalismului într-o măsură mai mare decât internetul.

c) Răspândirea mesajului

Cine contribuie la agenda publică, la chestiunile dezbătute în spațiul public, de politicieni, jurnaliști? Au grupurile marginalizate/defavorizate aceeași forță de exprimare în spațiul public? (ex.: drogurile, discurs izolat în mainstream, dar care a intrat în spațiul public prin artă/culturi de nișă sau problematica afro-americanilor – hip hop, minorități sexuale muzică, modă).

Într-adevăr, DIU în context românesc se regăseşte în argumentul legitimității cenzurării adus de Judith Butler privind inegalitatea accesului la liberă exprimare şi confiscarea unilaterală a discursului public, ce devine oficial, de către o majoritate ce se radicalizează împotriva celui fără de putere, celui diferit, celui minoritar. Astfel, accesul inegal la putere, ce determină discriminarea, ura şi excluderea, ajunge să se reproducă prin apărarea inegală a principiului libertății de expresie. În context românesc, regăsim clasica situație istorică a statului ca expresie a majorității, şi nu ca actor neutru, care, apărându-şi dreptul de garant al unității, indivizibilității şi suveranității, acționează sistematic împotriva respectării drepturilor celor fără de putere. (Discursul instigator la ură în România, publicat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, 2014)

d) Caracterul public sau privat al DIU

DIU poate fi exprimat în public sau într-un spațiu privat. Prin impactul său, DIU în spațiul public (internet, media, cinema, proteste de stradă) reprezintă un pericol public mai mare la adresa celor vizați.

e) Proximitatea pericolului


 Pericolul cert și prezent (ca incitarea să fie urmată efectiv de violenţă) pe care îl poate reprezenta la un moment dat DIU este evaluat atunci când se pregătesc măsuri ce pot duce la interzicerea unor manifestări publice sau la cenzurarea prealabilă a unor mesaje.

De exemplu, un miting convocat de o grupare neonazistă în mijlocul unei comunități evereiești.

f) Intenția DIU

DIU intră în sfera penală atunci când se poate dovedi existența intenției autorului de a incita la discriminare, ostilitate sau violență.



Share on Tumblr submit to reddit