„Voi n-ați văzut nimic!”
29 Octombrie 2015

”Cu timpul vei învăța că încercând să ierți sau să ceri
iertare, să spui că iubești, să spui că ți-e dor, să spui că ai
nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai
are niciun sens.
Dar, din păcate, se învață doar cu timpul…” - Jorge Luis Borges


Mergeam spre Izvor într-o după-amiază, acum câțiva ani, și-am dat cu ochii de ceea ce aflam că e Monumentul Holocaustului. M-am întristat imediat și tot drumul spre casă m-am gândit cu sufletul strâns câți îl observă, ce simt aceștia când trec pe lângă el și dacă am învățat ceva din cruzimea fără margini care-a ținut nu mai puțin de 12 ani.

Oare Holocaustul ne-a făcut conștienți de faptul că autoritatea nu are întotdeauna dreptate, să ne fi trezit după ce l-am omorât pe Ceaușeșcu? Probabil că nu, că altfel nu l-am fi votat pe Iliescu de-atâtea ori. Nu cumva le suntem datori milioanelor de morți pentru a nu tolera abuzul și cruzimea nejustificată? 

Tot cu sufletul strâns am plecat de la piesa de teatru ”Voi n-ați văzut nimic!”, care te forțează să-ți aduci aminte că ești om și că ai o voce. Spectacolul investighează și expune cazul morții lui Daniel Dumitrache, un tânăr parcagiu de etnie romă, ucis în secția 10 de poliție pe 4 martie 2014. Autopsia a indicat drept cauză a decesului ruptura de splină, care s-ar fi putut produce printr-una sau mai multe lovituri. Cu alte cuvinte, ”Dinte” a fost bătut până la moarte, iar procesul polițistului acuzat de uciderea lui nu s-a finalizat încă. Titlul piesei este chiar o replică zisă de polițistul agresor colegilor, care a fost confirmată de martori și apoi negată, și reprezintă o amenințare și un apel la solidaritate, călcând în picioare orice norme morale.

Piesa scoate în evidență două probleme majore ale societății: mentalitățile intolerante și indiferența statului pentru eliminarea sărăciei. Punctul de întâlnire dintre ele este abuzul asupra persoanelor vulnerabile, care este ”justificat” de statutul social al victimelor. În cazul romilor, etnia și sărăcia îi transformă, în ochii multora, în inamici care trebuie să dispară. La fel se petrece abuzul și asupra cerșetorilor, celor fără adăpost, dependenților de droguri etc. E mai ușor să elimini o problemă în loc să o rezolvi, asta crede o parte semnificativă a oamenilor din jur. Se refugiază în confortul prejudecătilor, nu au parte de cultură civică, iar instituțiile statului au mari lacune care le împiedică să funcționeze normal. Un amestec nociv care a făcut poliția un agresor pentru o parte a populației. Și ce ironic, nu, cum Monumentul Holocaustului e la doi pași de Inspectoratul General al Poliției Române?

Stă în puterea noastră să împiedicăm abuzurile, fie la nivel de individ sau de popor. ”Somnul rațiunii naște monștri”, spunea Francois de Goya. Oare am luat tot tubul de somnifere ca să avem o scuză că noi n-am văzut nimic?

Empatia e în fiecare din noi, doar că își caută scuze și se-ascunde în spatele lui ”hai să fim în rândul lumii!”. Ne supunem autorității, ne temem de ea și n-avem curaj să transformăm revolta interioară în mai mult. Oare abuzul de putere umple de sânge secții de poliție doar ca să instaureze un regat al fricii pe care nimeni nu îndrăznește să îl tulbure?

Chiar nu ne e rușine să punem capul în pământ și să ne comportăm de parcă nimic nu ne tulbură cotidianul? Nu ne-am săturat de violența scuzată de rasism și îmbrățisată de poliție și nu numai? Pesemne că n-am învățat nimic din istorie, dacă o repetăm cu încăpățânare. Cât o să mai tăcem doar pentru că nimeni altcineva nu zice nimic? În ce măsură ne mai deosebim de animale dacă nu ne mai pasă de celălalt? Când o să se umple paharul și-o să începem să zicem cu voce apăsată tot ce am văzut?

Share on Tumblr submit to reddit