Am fost la Bucharest Pride și la Marșul Normalității
30 Octombrie 2015


Am auzit de Marșul Normalității de la Bogdan, când m-a sunat să-mi spună că există un marș anti-gay, legit, cu postere lipite pe străzi, și știe asta de la un prieten comun, care avea afișe agățate de stâlpii de pe lângă casa lui roz-crem. (Deși Bogdan crede că e portocalie, dar eu sunt sigură că e roz. Sau crem.) Marșul Normalității, făcut de un ONG numit ”Noua Dreaptă” (mereu sunt tentată să spun ”Mâna Dreaptă”, nu știu exact de ce, dar fac o imediată conexiune cu imaginea unei icoane de un albastru pal, din casa bunicilor mei și mâna.) În prima instanță, ai putea crede că este vorba de o grupare neo-nazistă – de fapt, încă nu știu exact ce este.

Oricum, am vorbit mult la telefon, atunci, pentru că eu mă încruntam în oglindă și nu înțelegeam dacă marșul era legal sau nu – dacă aveau autorizație [de la primărie] sau nu, dacă era doar o manifestare de ură ”ne”-legit. Nu aveam net atunci, așa că îl rugam obsesiv pe Bogdan să îmi dea detaliile evenimentului care, aparent, se găsea și pe Facebook, cu peste 70+ de oameni care dăduseră attend, going.


Am aflat că era în aceeași zi cu Marșul Diversității, cu Bucharest Pride – a fost pus, destul de (ingenios) (sau strategic), cu câteva ore înainte de ”Diversitate” (cum aveam, cu toții, să numim marșurile – Ai fost la Normalitate, mă? / Vii la Diversitate? Cum nu? Da?) – am înțeles, atunci, că era de pe la 11, mai târziu am aflat că era de la 12 (poate am înțeles eu greșit). Atunci, în ziua respectivă, a fost de la 1. Ei bine.


Evident, marșul, sau, mai bine, zis, simpla existență a evenimentului virtual a acestuia, a născut multe controverse pe newsfeed-ul meu, spiralând argumente împotriva homosexualității, argumente ca importanța perpetuării speciei, importanța de a putea fi anti-gay, atâta timp cât există posibilitatea de a fi pro-gay, nu, nu, nu e normal, creștinism.


Singura ceartă pe care chiar am avut răbdare să încerc să o citesc a fost una destul de lungă, al cărui atacat a avut binevoința de a îmi face un rezumat. Postase o poză cu posterele pe care le găsise pe drum, spunând că nu e ok, prea multă ură, pledoaria generală, dar, atât de nebăgată în seamă.. Au sărit câțiva, iar concluzia ”certei” a fost că nu este atât de importantă parada gay, cât faptul că există o paradă anti-gay, pentru că vorbim despre ceva ce ține de umanitate, și nu de existență fizică, amândouă părțile greșesc din anumite perspective, pentru ca există ostentivitatea venită din partea LGBTQ-ului, care exagerează, care fac propagandă, care ies în stradă, care abuzează prin obscenitate, iar existența constanței normalității – o constanță stupidă, a cărei existență este inexistentă și imposibilă. Și foarte, foarte banală.


Nu sunt de acord cu această concluzie, dar nu știu dacă aș vrea să spun de ce – pentru că sunt, mereu, aceleași pro-argumente și aceleași contra-argumente, reptetate atât de mult, încât nici măcar nu îmi mai vine să scriu despre asta, să înșir toate de ce-urile mele, de ce nu e ok să fii intolerant.


Mie mi-a rămas doar indignarea. Sau nouă ne-a rămas doar indignarea. Totul a fost spus și respus până acum, de atâtea ori încât, a fi spus încă o dată, nu diferă cu nimic, oric argument pro-gay și ”pro-diversitate” a mai fost folosit și este știut, nu înțeleg dacă ar trebui să continuăm să lansăm argumente, motive noi, lăsându-le să se rostogolească de pe o bandă rulantă în gurile discrimnatorilor și în gurile Noii Drepte – iar argumentele ”normale”, anti-gay, sunt mereu aceleași. De ce continuăm atâta? Suntem două tabere, două grupuri de copii plecați în excursie la mare, două clase, A și B, care se urăsc pentru că profesorii îi ridică în slăvi pe unii și îi mustrează pe alții, condamnați să se urască, fără nicio constrângere, fără oprire, necondiționat, pe parcursul celor 5 zile în care se află în excursie. Dar cele 5 zile, la noi, s-au deșirat și desfășurat în ani.


Pentru că eram în Eden, o dată, cu o tipă, și alături de o cunoștință comună, care se întâmpla să fie homofob (și bisexual, în același timp, dar paradoxul persoanei lui este pentru o cu totul altă poveste). La un moment dat, a scuipat o remarcă ignorantă în ceea ce privește subiectul ”poponarilor” (urăsc acest cuvânt atât de mult, mă dezgustă, e îngrozitor – ”faggot” și ”queer” sună acceptabil, chiar ok, ”queer” sună chiar interesant, nu sunt atât de ofensive ca ceva atât de grotesc precum ”poponar”, și am auzit atâtea glume cu ”poponari”, la care pur și simplu m-am învățat singură să urăsc acest cuvânt, conține foarte, foarte multă negativitate și încruntări și riduri întinse pe o frunte zgârcită). Atunci, eu am rămas puțin uimită, pentru că îi sfărâmița imaginea libertină pe care o avea – afro, țigări lungi, costum, gesticulări largi, pori care se zgâriau unul de altul, scrâșnind ”boem”. Nu am spus nimic, doar mi-am ridicat sprâncenele, iar tipa s-a întors la mine și m-a întrebat ”Începem cu aia cu liliecii sau cu aia cu procentul homosexualității găsit la animale?” I-am zis să începem cu animalele, cred. Continuam, mai apoi, cu condiția omului, care nu se naște monotonie – crește, învață, se căsătorește, face un copil, moare. Că scopul final al omului, ca ființă, nu este să se reproducă. Omul ilustru al lui Asimov, etc, etc.


Dar m-am pierdut și mărunțit în argumente, iar articolul acesta nu este despre de ce trebuie să fii pro-gay sau de ce trebuie să fii pro-LGBTQ sau de ce trebuie să tolerezi sau de ce nu trebuie să te împarți și să te expui prin ură. De fapt, nu știu exact despre ce este articolul acesta, dar știu despre ce nu aș vrea să fie – nu aș vrea să se îndrepte în direcția unei polemice, unui discurs despre acceptare, care impune abolirea celeilalte părți, pentru că știu că nu va schimba nimic. Nu știu sigur de ce este nevoie ca să poată fi schimbat ceva.


În fine, vorbeam despre o ceartă. În afară concluziei ușor dezbătute mai sus, au răsărit niște idei, pe de-a lungul. Niște prieteni de-ai mei au hotărât să se ducă la ”Normalitate”, îmbrăcați în rochii sau în pantaloni mulați, colorați și pe ambele părți.. Un fel de statement .I-am spus asta lui Bogdan și el a spus că ar veni și el – plus că mai avea un editorial de făcut pentru (plic), deci, de să nu facă și poze? Țac-pac, avea un editorial, iar eu m-am oferit să scriu pe lângă imagini. Țac-pac, îmi completam și eu norma.


Eram destul de entuziasmată de cele două marșuri, dar nu eram sigură cum s-ar derula – am căutat poze de la Marșul Normalității, căci știam cât de colorat și de luminos era Diversitatea. Am văzut oameni supărați, în poze, ridicând, mândri, bannere cu colaje cu orgii homosexuale, editate neîndemânatic și lipite prost. Putea fi amuzant, dintr-o anumită perspectivă – cealaltă perspectivă care tăia amuzamentul era și este faptul că ”totul” nu era doar o glumă proastă sau un pamflet, ci o realitatea a oamenilor acelora, care țineau, strâns între palme, schițe cu două figuri ”care se sodomizau”, cum le place lor să zică. Din nou, lesbienele nu erau vizate. Ca și în cazul doamnei Mihaela Rădulescu, doar o parte din comunitatea LGBTQ era avizată, și anume homosexualii, bărbații, tipii gay, care sunt anormali, care au un ”handicap” (după spusele doamnei Rădulescu) și care trebuie să se oprească odată. Pe de altă parte, lesbienele sunt ok. Că, na, ne mai uităm și noi pe-acasă. (Citat real, surprins pe stradă, om cu vârsta cuprinsă între 60-70 de ani– ”Gay-ii sunt niște împuțiți. Dar două fete? Ce nu este mai inocent sau mai frumos decât două fete ținându-se de mână, pupându-se, mângâindu-se?” ”Mentalitate de tractorist.”, cum mi-a spus un prieten. Deși am o prietenă care are inversul mentaliății de tractorist, nu acceptă lesbienele și ridică bărbații homosexuai în slăvi. Oameni.)


Mă rog, eu și prietenii mei ne făceam planuri și scheme – cum am surprinde ambele marșuri. Eram fericită pentru că doi-trei băieți voiau să meargă la Normalitate în rochii – deși ne-a fost spus că cei de la Noua Dreaptă sunt foarte violenți, și dacă mergem cu un steag LGBT, este foarte posibil să ne luăm bătaie. Bogdan nu mai voia să vină la Normalitate, dar eu ajunsesem la concluzia că aș putea să trăiesc cu un ochi vânăt si un steag de curcubeu la gât. Adică, poate nu avea rost și nu se rezolva neapărat ceva, dar, dacă am gândi cu toții așa, am stagna blajin. Ceea ce am învățat recent este faptul că orice persoană poate conta și poate face ceva care contează, oricât de mică, adolescentă, ne-adultă ar fi persoana respectivă. Cu toții putem să contăm și să încercăm să schimbăm ceva, și poate asta contează mai mult decât rezultatul final, care, poate fi zguduit, din când în când, de oameni mai mici.


Oricum, mai mulți ne-au spus să nu ne ducem, pentru că am putea păți ceva, oricum, poate nu ar conta, dacă cineva ar face un marș în care se propagă, direct, ură, atunci acel cineva nu s-ar putea neapărat schimba pentru că o mână de adolescenți flutură iconștienți un steag și își caută vânătăi pe corp, dându-se martiri. Ochiul vânăt nu însemna, pentru mine, un semn de rebeliune sau de revotă, ci, mai mult, un fel Cersei Lannister de a îmbrățișa jumătate din lucrurile care se întâmplă.


Am vorbit mult despre ce am putea face și ce poze ar putea ieși, majoritatea lucrurilor gravitau în jurul prietenilor mei care voiau să se lege în fuste. Sâmbătă, în ziua cu marșul, prietenii mei nu au mai venit. Aveam și un grup pe whatsapp, dar am rămas doar eu și Bogdan. De obicei se întâmplă așa.


Oricum, voiam să îmi fac un curcubeu pe obraz, dar nu am mai avut culori, așa că mi-a venit ideea să caut cărți cu tematică LGBT și să mi le pun pe față. Am căutat The Golden Notebook, dar mi-am dat seamă că am lăsat-o pe Doris Lessing într-un dormitor mov, așa că a trebuit să mă mulțumesc cu The Hours, Michael Cunningham, Love Speaks Its Name – A Collection of Gay and Lesbian Poems, editată și îngrijită de J. D. McClatchy și primul număr (plic) îndoit la pagina cu articolul meu cu Jamie, mândrindu-mă cu ilustrația făcută de Maria pe care scria, circular și turcoaz, genderfluid.


Am întârziat și am ajuns să ne întâlnim la 12 jumătate la Romană. Am fugit către Calea Victoriei, cu geanta mea deschisă și cu degetele mele încordate pe una dintre cărți, crezând că am pierdut marșul. ”Lasă, mai e unul, și ăla chiar contează, oricum nu am fi putut schimba nimic.” Nu, nu era okay, începusem să mă panichez și îmi imaginam cum aveam să stăm pe niște pietre de pe stradă, fără poze, fără articol, și foarte nervoși pentru că nu numai că așa ceva chiar se întâmpla, dar acel ceva s-a întâmplat și în afara noastră.


Erau mulți polițiști de-a lungul Căii Victoriei și eu m-am gândit că am putea să întrebăm pe unul dintre ei pe unde au luat-o și dacă au trecut. Aparent, nu trecuseră încă, și aveau să închidă toată strada pentru marșul lor. Ne-am bucurat, oarecum, iar, mai apoi, am hotărât că cel mai probabil ar începe la 1, așa că ne-am refugiat pe o străduță ce dădea în strada principală.


Acolo erau doi copii tolăniți pe șosea, două fete negricioase cu cozi prinse atât de strâns încât pielea capului le era atât de închisă încât ochii lor erau trași în sus. S-au holbat la noi rotund și au început să se apropie, după ce tatăl lor le-a dat o sticlă de Fanta decojită, care a părut că le-a dat curaj. S-au așezat foarte aproape de noi și au început să murmure și să vorbească despre cercelul lui Bogdan – sigur erau două fete așezate pe bordură, pentru că una dintre ele avea cercel și doar fetele au cercei. Cealaltă a spus că probabil Bogdan era băiat, deși avea părul vopsit, pentru că fetele nu au părul scurt.


Ne-am îndepărtat când una dintre ele mi-a luat o șuviță de păr și a strâns-o în mână - ”uite, ea e fată.” Bogdan mi-a făcut o poză, înainte de paradă, și am așteptat. Am auzit, dintr-o dată, scandări groase și ne-am dat seama că se apropie. M-am simțit rece spre prin mijlocul meu și m-am cutremurat, ușor, legănându-mă înspre direcția din care veneau. Începeau de la Piața Victoriei, terminau la Patriarhie.


Am mers cu pași apăsați, repezi, și Bogdan a spus ceva de genul ”Poate așa se simțeau oamenii la revoluții.” Nu știu. Aveam niște dungi de anxietate în fundul stomacului, pe care le simțeam desfăcându-se, anticipativ. Ne-am apropiat de Victoriei și am găsit un gang unde ne-am ferit, iar, în scurt timp, un tip cu pantaloni strâmți, maiou decoltat, ochelari de soare rotunzi și părul fixat cu grijă și dat într-o parte, îmbrăcat tot în negru, ni s-a alăturat, uitându-se suspicios la noi. Un prieten de-al lui l-a urmat, iar, din partea opusă a gang-ului, a ieșit un alt tip, iar primul tip, posh și dandy, și-a plesnit degetele într-un gest flamboiant și a spus, cu o voce subțire și afectată ”A venit regina!” Bogdan și-a mărit ochii și mi-a spus că sigur ne luăm bătaie acum, dar asta a fost înainte să vină ceilalți.


Alaiul homofobiei era unul gălăgios, care scandau ”România nu tolerează sodomia!”, ”Credința strămoșească”, ”Tradiționalismul românesc”, ”Nu suntem o națiune de sclavi!”, etc. Era deschis de doi bărbați care cărau o icoană mare, precedați de steaguri și de vreo 30-40-maxim 50 de oameni, predominant de sex masculin, fără copii, de data asta. Dintr-o ușoară frică acumulată de multitudinea de amenințări și de ”aveți grijă, sunt foarte violenți”-uri, am căpătat o puțin mai mare senzație de revoltă. Am devenit oripilată de toți oamenii ăia, care au venit într-o dimineață de sâmbătă pe Victoriei pentru a își scanda intoleranța și ura, pentru a folosi cuvântul ”poponar” și pentru a se rățoi pe subiectul acceptării și refuzul acceptării. Se uitau încruntați unii la alții, sau ridicau, victorios, pumnul în aer, în timp ce își ridicau, acuzator, vocile. ”


E libertate de exprimare dacă atinge demnitatea altor persoane?


Ne-am uitat, toți 5, cei 3 tipi și noi, la marș, mimând aceleași încruntări și zâmbindu-ne între noi, pe furiș. Bogdan a prins curaj și am început să facem poze. Am privit puținul de oameni care s-au strâns, i-am urmat puțin, apoi ne-am retras, dându-ne seama că nu s-ar mai întâmpla nimic altceva, în continuare. Nu știu dacă am simțit dezamăgire, ci, mai mult, o dâră de superioritate, căci mândria avea să strângă mai multe mândrii și mai mulți oameni frumoși și nu încruntări, ci multe, multe zâmbete. Eu m-am simțit indignată pentru că am văzut tot acest proces ca pe o instigare la ură. Nu a fost un pride – adică nu au ieșit în stradă, mândri pentru că sunt straight. ”Normali” – deși deja utilizând acest cuvânt, cad spre sfera insultei. Au ieșit în stradă pentru a se auto-denumi ”normali”, pentru a respinge tot ce nu intră în extrema asta și pentru a minimaliza minoritatea stângă. Ceea ce este foarte trist. Chiar este.


În contrast cu normalitatea înecarcată a fi mult promovată în acea dimineață, Marșul Diversității a fost o minune. Și o blândețe. Au fost atât de mulți oameni frumoși strânși în același loc, colorați, cu curcubee pe obraji și șaluri, pietricele pe tâmplă și sclipici pe nas. Era o muzică destul de basic, de mișcare, de dans, care nu s-a agățat de mine neapărat, dar atmosfera, culorile, da, mi s-au lipit de maioul simplu și albastru pe care  îl alesesem să îl port, care mă făcuse să mă simt puțin nelalocul meu, puțin nu atât de colorată cât aș fi putut să fiu, puțin – merit să merg cu ei?


De ce am mers la marșuri?


Am mers la Normalitate pentru că eram, în primul rând, curioasă. Mama mi-a explicat principiile ambelor marșuri, pe care le puteam înțelege, în mare. Marșul Normalității era un marș legitim, cu aprobare de la primărie, în care oamenii îmbrățișau faptul că nu pot accepta alți oameni, oameni tot ca ei. Pentru că afișarea de ură m-a atins foarte mult, m-a deranjat și m-a idignat. Pentru că trebuie să ripostăm, cumva, nu numai să ignorăm.


Așa că am fost la Marșul Normalității cu Bogdan și mi-am făcut poză cu o carte cu copertă cu două cupluri homosexuale pe față. Strigau "România nu tolerează sodomia", "Nu suntem o nație de scalvi" și "România, tradiție strămoșească". Erau o mână de oameni care împărțeau bucăți de ură. Așa că o să rescriu ce am scris pentru draga Plic, o revistă - Aseară, un prieten de-al meu a băut ceai de fructe de pădure și mi-a spus că, atunci când era mic, fusese învățat de fiecare duminică dimineață să îi fie frică de doi bărbați care se sărută. Nu dezgust, ci frică. Nu îi era frică nu numai de doi bărbați care se sărută, ci și de oamenii care mușcau dintr-o bucată de brânză, bucată pe care el o tăia în felii și pe care o mesteca delicat. Îi era teamă de ideea că poate să existe ceva strict diferit de el - ceva ce nu se limitează la sexualitate sau la orientarea sexuală, ci ceva strâns legat de individualitate. Existau oameni diferiți, și nu ca el, cărora le plăceau brânza feliată, măslinele, ciocolata albă, și nu neagră, tipii, și nu tipele. Nu își putea mări puterea de înțelegere a celor 7-8 ani ai săi pentru a reuși să cuprindă existența individualității, existența distincției între oameni, bazată pe preferințe, alegeri, statut, natură. Ajutat de frații săi mai mari, a reușit să înțeleagă că el nu dictează un monopol lumii - oamenii nu sunt ca el, el nu e ca ceilalți, oamenii sunt diferiți, și nu trebuie să ne fie teamă de ceea ce ne este diferit nouă - căci, în fond, mai totul este. Prietenul meu o să fie astăzi la Bucharest PRIDE - fără ceaiul de fructe de pădure și fără teama celor 7 ani ai săi care îi spuneau că totul trebuie să fie omogen, sau să nu existe. Fără convingerea aroganței fragede care îl asigura că el aparține centrului lumii, el exemplificând oamenii și speciile umane. Aroganță pe care am avut-o și eu, tot pe la 7-8 ani, certitudine pe care unii încă o mai împart, la 20-30-40-50 de ani.

Share on Tumblr submit to reddit